"Printre cuvinte" e primul editorial publicat pe Cancan.ro, sub semnatura jurnalistului Adrian Artene.
Citeam ieri, alaltaieri, oricum intr-una dintre zilele acestea, o revista de pe la 1930. Era publicat acolo un studiu, imatur, despre “idealul de dupa razboi al fetelor de 18 ani”.
Intr-o epoca in care barbatia sugruma orice emanare a feminitatii, fie ea de natura trupeasca-sexuala, fie intelectuala, femeia acelor vremuri cuteza sa ridice ochii din pamant. Studiul la care ma refer era un soi de “Declaratie de independenta”, pe care istoria n-o mai consemnase de la 1776. Femeia epocii evada dintr-un patriarhat inchizitorial sub paravanul unor afirmatii scandaloase pentru acei ani: “Voiu sa muncesc. Nu voiu sa fiu o papusa gatita spre a placea barbatilor. Voiu sa-mi traesc viata mea independenta; nu voiu sa fiu minora, condusa de barbat!”.
Erau, practic, ingropate “candidatele la maritis” de altadata: “Nu voiu sa ramaie o viata intreaga ca niste parasite pe spinarea barbatilor, sa consume numai, fara sa produca”.
“Hai sictir!” si-or fi spus in barba, pe la birturile vremii imbacsite de tutun ieftin, turcesc, barbatii care, asijderea mie, rasfoiau foaia cu pricina. Era epoca in care strabunica (pe care Dumnezeu a tinut-o in viata si vreo 10-12 ani din copilaria mea) imi povestea ca i se adresa barbatului ei cu “’Neata”. Arhaica formulare a pronumelui de politete “dumneata”. Barbatul era Dumnezeul familiei. La el se inchinau toti, de la nevolnica nevasta pana la ultimul din cei 8-9 copii. Nici icoanele nu aveau loc in casa de imaginea barbatului care tinea, ca Atlas, pe umerii lui, familia intreaga.
Si, totusi, atunci fetele tinere isi antrenau motivatiile. Erau pareri marunte, care se ridicau din scutecele unei societati care, pana atunci, “avorta” demnitatea femeii.
Nicio femeie nu purta nume. Era doar soata, ibovnica, metresa… Cine naiba era femeia de atunci?!
Asta se intampla in urma cu 85 de ani. “Evolutionismul” sexual ar predictiona sa se fi tot schimbat de atunci mentalitatile, sa fi iesit femeia de sub dictatura juponului si sa-si sfartece unghiile in fermoarul prohabului.
Dar ce gasim azi?
Femeia zilelor noastre (in majoritate, doar nu-si inchipuie cineva ca sunt aliniate toate, ca un pluton de armata, la “raportul de dimineata”) declama dependenta fata de barbat si, in mod asumat, isi “ucide” onoarea. E o maladie a prezentului, atrofierea mandriei feminine, iar asta imi e confirmata de o “porta-voce” a femeii societatii actuale. Vrem, nu vrem sa admitem, o “diva” pe care fetiscanele si-o cultiva ca model de viata (ca sa nu-i pomenesc numele… Mihaelei Radulescu – mi-am amintit acum de faimosul dicton al lui Caragiale “Nu ca zic, dar vreau sa spun…!”) marturisea cu naturalete, dupa divortul ei de sotul milionar, faptul ca „(…) Aud si azi imbecile care ma judeca pentru faptul ca traiesc pe banii fostului sot. Mai fetelor, asa e normal, asa e legal, asa e de bun simt!”
Ma uit si eu in gura Mihaelei Radulescu, ca tot se uita toata lumea, nu doar stomatologul ei, si… ma mir! Nu mai pricep ce e “legal”, ce e “de bun simt”! Dar ea nu e singura (altfel, nici ca m-as fi ostenit sa scriu aceste randuri). “E un model”, la care se rezuma viata multor femei. E un model al sufletelor pierdute, intr-o piata a “zarvataturilor” afective, unde iubirea se vinde la legatura, iar ura murata se vinde la borcan.
Cine naiba e femeia de azi?!